Yo, yo, yo!
Mă gândeam zilele astea că nu e bine dacă nu scriu o perioadă. E nasol şi pentru voi, cei care catadicsiţi să-mi vizitaţi blogul din când în când în speranţa că am mai postat materiale care să vă înalţe minţile, dar şi pentru mine.
Nu ştiu câte lucruri cunoaşteţi despre mine (puteţi porni de la astea 99), dar eu sunt un tip foarte creativ. Uneori am tendinţa să spun “obişnuiam să fiu foarte creativ”, şi tocmai aici vreau să ajung. Odată ce te opreşti din făcut lucruri care îţi plac, cu cât mai lungă va fi pauza, cu atât te vei simţi mai nesigur de puterile tale de a reîncepe.
Pe vremea când încă eram licean, la începutul lui 2006, mi-am deschis primul blog pe care urma să scriu. Nu numai atât, dar latura mea perfecţionistă a făcut ca de la momentul când l-am pus pe net şi până în momentul în care am scris primul post şi am dat de veste despre el, să dureze o grămadă de timp în care am tradus şi reconfigurat elemente din blog. Cred că vreo săptămână. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre faptul că acel blog a fost unul dintre impulsurile mele creative pe care le-am avut întotdeauna(şi a fost departe de a fi primul). Nu m-am gândit nicio clipă că nu am mai scris niciodată sau că nu aş avea ce să scriu. Şi ştiţi ce s-a intâmplat?
Timp de 8 luni, am scris o dată la două-trei zile. Scriam din ce în ce mai bine şi chiar adoram să fac asta. Scriam mult şi despre o grămadă de subiecte care îmi treceau prin cap. Niciodată nu verificam traficul şi sincer parcă nici nu mă interesa dacă intră pe blog altcineva decât prietenii mei de pe messenger, care accesau blogul prin linkul din statusul meu.
Apoi m-am oprit. A fost momentul când am lansat revista online de jocuri Overheat. Eram aşa de captivat şi de fericit lucrând la revistă, încât parcă blogul nu îşi mai avea rostul. Iubeam să scriu şi o făceam ori de câte ori aveam timp liber. Oricum, am iubit dintotdeauna acţiunea de a scrie, de a crea. Temele mele la Română erau mereu rafinate şi finisate şi primeam laude de la profesori pentru stilul în care scriu. The hell, la Bac unul dintre examinatorii de la oral m-a întrebat dacă sunt redactor la vreo revistă.
După revistă, pauză.
Fiindcă revista a ţinut doar 2 numere , m-am intristat şi nu am mai scris timp de 2 ani, până mi-am deschis blogul pe care îl citeşti acum. Poate că nu l-aş fi creat dacă nu mi-ar fi dat Carmen un mic imbold, când a deschis această reţea de bloguri şi mi-a încredinţat administrarea ei, moment în care m-am regăsit şi am iniţiat şi alte câteva proiecte (muzicale, de film şi şcolare).
Când am deschis acest blog, îmi era frică să mai scriu, eram confuz, nesigur, mă gândeam că poate nici nu mai ştiu să scriu, dar uşor-uşor deveneam mai sigur şi mai fericit. În timp, însă, au venit perioade care mi-au dictat să mă opresc, să nu fac ceea ce îmi place, fiindcă aş avea ceva mai important de făcut. Mă refer la examene în general. De fiecare dată când am ajuns în perioada examenelor am suferit perioade lungi de deconcentrare, mă gândeam doar la examene şi atât. Iar după ce ieşeam din perioada de examene, mă simţeam din nou pierdut, tulburat. Nu ştiam cu ce să încep şi mă simţeam nepregătit în orice.
Aşa mi se întâmplă şi acum. Simt, uneori, că după o perioadă lungă de stres, creativitatea şi abilităţile de a o folosi mi-au fost inhibate.
Poate acest lucru ar fi în parte înlăturat dacă aş avea un public responsiv şi cu care să am o legătură(de aceea există secţiunea de comentarii), sau poate că acest articol este punctul în care am început să nu mă mai opresc din a face ceea ce îmi place – lucru foarte posibil. Am adorat redactarea lui.
Iar acum, ca să ajungem la final, unesc toată ideea din spatele turnului de text cu începutul articolului: deşi uneori nu fac lucruri pentru că nu mă simt nepregătit, atunci când îmi iau inima în dinţi şi le fac, mă simt mai bine ca niciodată.
Dacă vă place blogul meu, anunţaţi-mă.
Tags: articole, blog, confuz, de ce, place, scriu, viata
