Este anul 2027. Coreea de Nord şi Coreea de Sud au fost reunificate cu mult timp în urmă (2013) de Supremul Lider Kim Jong-un, fiu al Dragului Lider Kim Jong-il, la rândul lui fiu al Marelui şi Eternului Lider Kim Il-Sung (unii dintre voi îl ştiu drept Kim Ir Sen, denumire luată pe filieră rusă), care de asemenea a fost fiul unui nene (Kim Hyŏng-jik – n-a fost nici lider, nici suprem, nici drag, nici etern  şi nici menţionat în Homefront, dar e posibil să fi fost mare, având în vedere că toţi urmaşii săi lideri sunt obezi). Acest din urmă personaj n-a folosit metode contraceptive la timp şi, prin urmaşii săi, a adus iadul (dictatura) în Coreea (lucru real început de Kim Il Sung şi continuat de fiul Kim Jong-il), iar mai apoi, prin război, în exteriorul graniţelor, începând cu Japonia şi o parte din Asia de sud-est şi continuând cu SUA, deja izolată de vecini şi prăbuşită financiar din cauza epidemiilor cu viruşi periculoşi şi a devalorizării dolarului american (speculaţie în Homefront).

N-ai înţeles mare lucru? Uite cum stă treaba: Homefront prezintă ipoteza unui viitor sumbru pentru planetă. Coreea de Nord se uneşte cu vecinul de la Sud, formând Marea Republică a Coreei, condusă de dictatorul din Nord. După ce această ţară reuşeşte să anexeze câteva state, porneşte un atac fără precedent asupra SUA. Adică, sub pretextul că sistemul GPS este învechit şi nu mai poate fi susţinut de SUA, noua republică a Coreei reuşeşte să lanseaze o serie de sateliţi care de fapt au ca scop oprirea electricităţii pe teritoriul SUA. După ce sateliţii declanşează o explozie termonucleară ce duce la bun sfârşit planul de oprire a curentului, Korea trimite o mare parte dintre cei 20 de milioane de soldaţi în San Francisco, Hawaii şi în centrul SUA.  Armata SUA rămâne dezorganizată, forţele coreene transformă oraşe pline de viaţă în ruine pustii, populaţia civilă ajungând în lagăre de concentrare sau în Rai.

În toată scena asta exişti şi tu, un nene pe nume Robert Jacobs, fost pilot în Marina militară americană, cu abilităţi de invidiat în mânuirea armei şi pilotarea elicopterului. Actualmente trăieşti într-un oraş din Colorado (centrul SUA), sperând să nu te remarce coreenii care îşi fac de cap cu populaţia băştinaşă. Şi totuşi într-o zi (în primele 30 de secunde de gameplay) nişte oaspeţi nepoftiţi şi cu figuri cam ciudate bat drăguţ la uşa ta, te trezesc din somn şi te anunţă cu iubire (loviturile cu patul armei se dau din dragoste) că te vor trimite într-un centru de reeducare pe motiv că nu ai dat curs invitaţiilor lor anterioare de a contribui la înflorirea şi prosperitatea SUA prin exploatarea tuturor resurselor naturale ale frumoasei ţări, aşa cum doreşte Supremul Lider Kim Jong-un, a cărui intervenţie în SUA este un cadou pentru cetăţenii ţării. Trăiască!

Te trezeşti târât într-un autobuz de unde poţi vedea scene de tip clişeu care sunt într-o anumită măsură emoţionante (eterna scenă în care un cuplu este despărţit iar fiecare dintre cei doi întinde mâinile spre celălalt, execuţia unui cuplu în faţa propriului copil care priveşte şi apoi începe să plângă, etc), însă datorită faptului că sunt vreo 6-7 astfel de momente destul de dure ce se petrec la câteva secunde distanţă una de cealaltă, fix în momentul în care trece autobuzul pe acolo şi doar pe trotuarul din stânga autobuzului (pe cel din dreapta nu e nici pui de Adam), aceste scene nu au impactul pe care l-ar fi putut avea ci reuşesc să te facă să te simţi ca într-un slideshow Powerpoint ce se poate numi „atrocităţile războaielor în 10 secunde”. Se simte intenţia de a transmite o atmosferă  de război şi dramă, însă execuţia acestor scene dovedeşte lipsă de bun gust şi de măsură din partea producătorilor de la Kaos. Acesta a fost primul moment în care mi-am pus un semn de întrebare în ceea ce priveşte atmosfera jocului, dat fiind că filmuleţul de intro (ce coincide cu Backstory trailer lansat acum câteva luni, disponibil spre vizualzare puţin mai jos) face o treabă excelentă în a te introduce în coordonatele timp-spaţiu-situaţie geopolitică impuse de joc.

Şi pentru că era nevoie de o scuză bună pentru a ţi se oferi o armă în mână şi a începe să sfârteci mufe, la câteva intersecţii distanţă, un tip şi o tipă te salvează din mâinile coreenilor  într-un mod destul de ciudat, puţin ilogic şi destul de riscant pentru viaţa personajului tău. Dar ce mai contează? Eşti salvat, poţi să te mişti cu propriile picioare, nu vei ajunge sclav al cotropitorilor, deci totul e bine.  Să înceapă jocul! Şi începe. Pentru că imediat primeşti un pistol şi omori primii soldaţi coreeni. Tot atunci auzi din partea unuia dintre salvatorii tăi că acum nu mai e cale de întoarcere şi că…

„You’re now part of the Resistance”

Oh super, dar nu îmi amintesc să fi depus vreo cerere de înscriere. În plus, puteaţi să mă salvaţi înainte să fiu aruncat pe scări de 3 coreeni urâţi. Asta aş fi zis eu, dar personajul nostru Robert Jacobs nu a spus asta. De fapt… nu a spus nimic, căci pe parcursul jocului el nu vorbeşte niciodată (asemenea lui Gordon din Half-Life).

Senzaţia pe care ţi-o oferă începutul jocului este că toată armata coreeană este trimisă să te omoare/recupereze . O altă senzaţie pe care o ai este aceea de durere în fund faţă de propriul personaj şi de situaţia în sine. Dacă scenele dramatice de la început au reuşit măcar puţin să te facă să îi urăşti pe invadatori, primele 5 minute de luptă par să te pună în mijlocul unei răfuieli disproporţionate între vreo 100 de soldaţi coreeni foarte proşti (şi dispuşi haotic) şi 3 membri ai Rezistenţei care sunt nişte zei ai focului de armă. Această situaţie reuşeşte doar să dea de pământ cu atmosfera şi credibilitatea poveştii şi nu pare să se schimbe până la finalul jocului.  Acest lucru poate fi considerat un plus pentru cei cărora le place să tragă cu arma, dar un minus pentru cei care aşteaptă ceva mai mult de atât.

Povestea este una destul de uşor de înţeles şi nu iese cu nimic în evidenţă, cu excepţia a două-trei momente de sclipire şi ieşire din monotonie, nu inovatoare sau revoluţionare, dar distractive (cu sensul de entertaining). Povestea este scrisă de John Milius, scenaristul şi regizorul filmului Red Dawn. Există trădări, o scenă în care trebuie să te ascunzi printre cadavrele aruncate într-o groapă, scene dramatice în care moare câte un personaj de care presupun că ar fi trebuit să fii oarecum ataşat (eu nu m-am putut ataşa de nimeni in Homefront, dar în Portal mi-a fost al naibii de greu să asist la incinerarea unui cub colorat), misiuni stealth, momente dedicate armei cu lunetă sau scene în care observi de la mare distanţă cum un întreg aşezământ este bombardat de trupele coreene doar pentru că ai trecut tu pe acolo cu o zi în urmă.  Ajungi într-un anumit moment să lupţi chiar şi împotriva unei alte facţiuni americane şi să le plângi de milă coreenilor care au sfârşit acolo săpându-şi propria groapă în prealabil. Cu alte cuvinte, jocul doreşte să te pună în situaţia de a exclama „săracii nenorociţi!”, ceea ce este într-adevăr un concept interesant din punct de vedere emoţional.

Deşi în meniul jocului ni se prezintă o structură pe 7 capitole, el ar putea fi împărţit în două misiuni. Prima misiune constituie aproximativ 85% din timpul de joc, pe când cealaltă (finalul jocului) doar restul de vreo 15%. Prima dintre ele are ca scop găsirea şi deturnarea a 3 cisterne de combustibil pentru a oferi suport armatei americane, iar a doua ne aruncă într-o luptă dramatică pe podul Golden Bridge din San Francisco. Campania single player am terminat-o undeva în puţin peste 3 ore şi jumătate, pe nivel mediu de dificultate  (producătorii spuneau că ar ţine 5 – 10 ore în funcţie de abilităţile jucătorului, deci ori sunt eu nemaipomenit, ori Kaos subapreciază publicul-ţintă). Este foarte scurtă dar nici nu rămâi cu senzaţia că ţi-ai fi dorit mai mult.

Ca stil de prezentare şi mecanică de joc, Homefront se aseamănă cu titlurile recente din seria Call of Duty. Aproape întotdeauna ştii ce trebuie să faci, căci HUD-ul îţi afişează pe parcursul întregului joc o bulină amplasată pe personaje, vehicule sau zone, lângă care scrie Follow, Regroup, Target, Defend sau alte acţiuni, după caz. Acţiunile sunt declanşate de prezenţa ta într-un anumit loc, iar jocul se salvează automat după orice obiectiv îndeplinit (nu-ţi face griji, sunt destul de dese). Există totuşi nişte momente moarte, frustrante şi enervante în care aştepţi ca anumite personaje să se mişte naibii din locul în care sunt, căci ar trebui să deschidă o uşă, să urce o scară sau pur şi simplu să meargă mai departe în nivel.  E de asemenea jenant să ai bulina cu Follow pe un personaj care stă pe loc, iar trigger-ul următor al misiunii să nu se declanşeze dacă stai lângă el sau în spatele lui, ci dacă treci mult de el. Şi pentru că tot vorbeam despre scări, în Homefront scara se urcă prin apăsarea unui buton, lucru care nu ar fi neapărat deranjant dacă nu ar trebui de fiecare dată să aştept la coadă ca celelalte personaje să urce întai ca să mi se permită şi mie să o fac. Nu poţi urca pe scară în timp ce un alt personaj este pe ea, cu o singură excepţie:  o scară foarte lungă pe care am reuşit să urc în acelaşi timp cu altcineva, doar că atunci când el a ajuns sus, eu am fost aruncat brusc de pe scară până la începutul acesteia. WTF, mi-am zis, şi am apăsat din nou butonul magic pentru a urca scara. De data asta a mers până la capăt, iar când am ajuns sus prietenul meu părea că are o gravă problemă medicală, din moment ce era înţepenit în poziţia de urcat pe scară, aflându-se la o distanţă considerabilă faţă de aceasta. Am fost nevoit sa dau restart de la ultimul checkpoint din cauza acestui glitch. Mulţumesc pe această cale testerilor şi developerilor jocului, care au lăsat şi alte buguri stupide în joc, dar nu foarte multe (menţionez că am jucat Homefront la trei săptămâni de la lansare, updatat automat la ultima versiune prin Steam).

Grafica este bunicică, aş putea spune că se apropie de nivelul jocurilor de gen din ziua de azi (Black Ops, MoH), cu reflexii frumoase, depth of field, bloom, motion blur, HDR şi toate nebuniile, însă am constatat faptul că framerate-ul variază haotic, chiar şi dacă nu se petrec schimbări în imaginea afişată. Spre exemplu, uitându-mă la podea framerate-ul poate varia între 30 şi 55fps. Cifrele nu se schimbă mult nici dacă în imagine apar multe schimbări, cum ar fi o explozie, focuri de armă, imagine tremurândă sau toate concomitent. Desigur, acest lucru nu este foarte deranjant pe un sistem nou, pe care poţi modifica setările astfel încât variaţia să nu cadă sub 30, dar pe sisteme mai slabe acesta de unul singur poate fi un factor care să ruineze experienţa. De asemenea, trebuie adăugat că texturile sunt în general acceptabile, dar există câteva care dau impresia de joc PSP mai mult decât de un joc cu pretenţii destinat PC-ului şi consolelor de generaţie curentă. În orice caz, n-aş putea zice că acest joc arată ca un joc pe Unreal Engine 3, deşi acesta este engine-ul folosit.

În ceea ce priveşte atmosfera jocului, după cum spuneam pe scurt acum câteva paragrafe, am fost dezamăgit. Misiunea Wolverines din CoD: Modern Warfare 2 (inspirată chiar din filmul Red Dawn) în care te luptai cu forţele Rusiei pe teritoriu american, în Virginia, era mult mai credibilă şi mai dramatică decât toată campania din Homefront. Jocul produs de Kaos e pur şi simplu fad şi nu se diferenţiază mult de minijocurile Flash jucabile în browser, care te îndeamnă să pui ţinta pe diverşi adversari şi să tragi. În niciun moment al jocului nu am putut lua atmosfera în serios, deşi am încercat. M-am chinuit să reflectez asupra poveştii şi implicaţilor, m-am uitat la filmuleţul de intro de câteva ori, m-am pus în situaţia respectivă, unde mai pui şi că în general sunt foarte interesat de ştirile şi poveştile despre Coreea de Nord (e şi motivul din care am vrut să încerc Homefront neapărat)… nu am reuşit să pătrund în lumea de după monitor.

Există anumite elemente care doresc să confere autenticitate jocului, cum ar fi introducerea a unor branduri reale de magazine în interiorul jocului (magazine TigerDirect, Hooters şi White Castle, publicitate outdoor cu NOS, Jansport şi încă vreo două) însă din nou Kaos a demonstrat că duce lipsă de măsură atunci când are la dispoziţie posibilităţi de a îmbunătăţi atmosfera şi a împrăştiat aceste câteva branduri prin tot jocul, astfel încât a reuşit să transforme un posibil avantaj într-un element repetitiv care accentuează monotonia şi sentimentul de „artificial” pe măsură ce te întâlneşti cu el din misiune în misiune.

Dar vorbim despre un FPS, aşa că ar trebui să aflăm cum stăm cu shooting-ul. La acest capitol am destule laude de adus. Încep prin a spune că există destule arme (de la cuţit, pistol, shotgun, mitralieră până la arme cu lunetă sau RPG-uri)cât să nu te simţi obligat să foloseşti doar un anumit model care eventual nici nu se potriveşte stilului tău de a lupta. Jocul face o treabă bună prin faptul că armele nu dau senzaţia că ar avea muniţie infinită iar uneori eşti nevoit să „împrumuţi” arme de la inamicii abia omorâţi sau să scoţi din teacă arma secundară, adică pistolul din dotare. Mi-a plăcut de asemenea faptul că inamicii folosesc arme diferite, aşa că există şanse să găseşti muniţie pentru arma preferată imediat după expedierea spre Rai a unui val de coreeni.

Cât despre trasul cu arma în sine, experienţa este foarte plăcută. Fiecare armă pe care o mânuieşti dă senzaţia că e un adevărat tun, iar headshot-urile sunt cu adevărat delicioase. De asemenea exploziile grenadelor sau ale bombelor detonate de la distanţă au un impact vizual excelent, inamicii zburând în toate direcţiile, ajutaţi fiind de sistemul fizic al jocului. Însă, ca un pumn în figură, grenadele aruncate de inamici au efect chiar şi prin ziduri, lucru deosebit de frustrant. Spre norocul nostru, există un sistem de avertizare ce dezvăluie poziţia grenadelor faţă de noi (ca şi în Call of Duty).

Printre scenele de clic clic clic clic şi momentele în care colegii de echipa ţipă „oh my god” apar şi momente mai interesante în ceea ce priveşte varietatea modului de joc, iar când spun asta, mă refer în special la vehicule. Sunt momente în care trebuie să foloseşti mitraliera de pe un Humvee ca să scapi de diverse ţinte, sau să controlezi un vehicul „semi-inteligent” numit Goliath, prin simpla marcare a unei ţinte pe care prietenul fără suflet şi blindat să o distrugă. Adică să dai un clic.

Şi pentru că Jacobs nu e cafea, ci pilot de elicopter, la un moment dat are ocazia să îşi demonstreze măiestria în a pilota şi a distruge. Da, în Homefront poţi pilota un elicopter armat pe care îl controlezi după placul tău. Este foarte uşor de pilotat şi oferă o experienţă plăcută preţ de vreo 10-15 minute. Nu este mai puţin adevărat faptul că m-am putut înclina la un unghi de 90 de grade faţă de sol stând liniştit pe loc, la aceeaşi altitudine, fără să păţesc nimic. Dar hei… avem de a face cu un joc de acţiune, nu cu o şcoală de pilotaj.

Sistemul de viaţă este cel folosit de majoritatea shooterelor din ultimii ani, bazat pe regenerare rapidă şi nu pe o bară de viaţă clasică & medpacks, fapt ce ajută la menţinerea unui ritm alert; însă în cazul în care mori jocul nu face o treabă foarte bună: ritmul este rupt, dezmembrat şi ciopârţit pentru o bună bucată de vreme, căci trebuie să asişti la o reîncărcare a checkpointului – durează vreo 10 secunde, afişând un loading screen plictisitor.

Din punct de vedere sonor Homefront stă destul de bine. Voice acting-ul este acceptabil iar efectele sonore sunt chiar foarte bine realizate. Trasul cu arma sună diferit de la o armă la alta, mediul îşi pune amprenta pe „bogăţia” şi calitatea sunetelor, ţipetele inamicilor sunt disperate, iar exploziile se aud foarte bine pe un sistem de sunet decent.

Dar, SURPRIZĂ, jocul are şi o componentă multiplayer! Şi cum altfel ar putea fi aceasta decât proastă? Vă zic eu: bună! Nu te aşteptai, nu? Nici eu la început. Imediat după ce am terminat campania single player, am intrat în modul multiplayer şi am fost de-a dreptul uimit de cât de bine funcţionează această componentă şi de cât de mult creează dependenţă. Este într-atât de bună!

Deşi ca moduri de multiplayer există doar Team Deathmatch şi Ground Control, ambele fac o treabă excelentă în a te ţine în faţa monitorului. În modul Team Deathmatch două echipe de câte 12 jucători se omoară pe străzi până se atinge limita de 120 de kill-uri de partea unei echipe (sau până se termină cele 13 minute alocate). Modul Ground Control este puţin mai complex: echipele sunt de câte 16 jucători, iar scopul principal este cucerirea a celor trei puncte strategice de pe hartă pentru cât mai mult timp. Echipa care le deţine îşi umple bara de progres mai repede. Când bara este umplută, echipa câştigătoare are 1-0 iar punctele strategice se mută instantaneu în altă parte a hărţii, considerându-se că echipa câştigătoare a avansat iar cealaltă s-a retras. Echipa care câştigă două runde din trei este declarată câştigătoarea meciului.

Există şi un set de reguli suplimentar care face fiecare dintre cele două moduri mai delicioase. Se numeşte Battle Commander, şi presupune desemnarea ta ca jucător vânat în cazul în care omori mai mulţi inamici pe parcursul unei singure „vieţi”. Cu cât omori mai mulţi, cu atât un Comandant controlat de joc va desemna mai mulţi inamici să te caute, ei primind un bonus de Battle Points în cazul asasinării tale. Atunci când eşti desemnat să omori un inamic vânat poţi vedea o poziţie aproximativă a sa pe minimap-ul jocului.

Am pomenit de Battle Points. Acestea sunt nişte puncte pe care jocul ţi le acordă în fiecare meci în funcţie de diverse realizări pe care le ai (omorât un inamic, headshot, răzbunare, salvat coechipier din focul inamicului, ucidere folosind cuţitul, capturarea punctului strategic etc) şi care, deşi se adună în timpul meciului chiar şi dacă mori, ele se resetează atunci când se termină acesta.  BP îţi permit să cumperi pe parcursul meciului diverse vehicule (humvee, tanc, elicopter), drone (aparate radiocomandate), vestă antiglonţ, rocket launcher, UAV sweep (pentru un timp limitat poţi vedea majoritatea inamicilor pe hartă), airstrike-uri şi altele. De asemenea te poţi spawna într-un vehicul condus de altcineva dacă există vreun astfel de vehicul pe hartă, caz în care nu cheltuieşti, dar poţi câştiga Battle Points în cazul dacă unul dintre voi omoară inamici.

Pe lângă BP mai există şi un sistem de puncte de experienţă (XP) care se adună cu cât te joci mai mult Homefront Multiplayer, şi nu se resetează niciodată. Cu ajutorul XP-ului poţi creşte în rang şi ţi se oferă tot mai multe arme, skilluri (reîncărcare mai rapidă a armei, precizie mai bună la tras cu arma de la nivelul şoldului, posibilitatea de a căra mai multe grenade ş.a.) sau posibilitatea de a îţi personaliza arma prin ataşamente şi prin culori de camuflaj.

Aşa cum declaram în paragraful legat de bug-uri, eu am jucat Homefront la un anumit timp după lansarea acestuia, astfel încât am fost scutit de nişte buguri urâte care au fost prezente pe partea de multiplayer în ziua lansării. Nu pot să spun decât că în acest moment nu există mari probleme. Nu există probleme legate de conexiune şi nici de alt gen (în afară de o dronă care arată ca un tănculeţ iar uneori pare să plutească…) iar prezenţa serverelor dedicate este foarte binevenită. Armele şi clasele de jucători sunt foarte bine echilibrate şi totul pare că a fost gândit temeinic atunci când s-a lucrat la acest mod. Nu spun că este neapărat original, dar este realizat foarte bine şi nu frustrează jucătorul. Mai mult decât atât, în comparaţie cu Black Ops, care te premiază dacă faci kill streaks (încurajază camparea), Homefront e mai dinamic şi îţi oferă mai multe beneficii dacă eşti agresiv.

Ca o rezumare a impresiilor, senzaţia pe care ţi-o oferă multiplayerul este una de joc de primă clasă, lucru care nu se poate spune despre partea single player, care este liniară, monotonă şi atât de scurtă încât aproape că o poţi termina între felul 1 şi felul 2 de mâncare. Homefront este un joc pe care îl poţi juca într-o perioadă în care te plictiseşti şi nu ai ce juca.  Nu este un joc prost, dar nici un joc grozav. Are totuşi câteva părţi spectaculoase şi un multiplayer foarte bun, care sper să fie jucat pentru mult timp, căci merită.

P.S. Nu aveţi încredere în reviewurile americanilor. Sunt prea emoţionaţi când văd logoul TigerDirect şi White Castle. Trebuie să îi înţelegem, nu foarte multe FPS-uri se petrec pe tărâmul stelelor şi al dungilor.

+ Multiplayer solid, poveste destul de bună, momente de acţiune reuşite, armele oferă o experienţă plăcută, schemă de control uşoară.

- Campanie scurtă, atmosferă slabă, lipsa atenţiei la detalii, elemente repetitive, momente monotone.

Nota: 3,7/5 sau 7,5/10