E ajun. De Crăciun. Hai să fiu şi eu mai bun. Whore whore whore (traducere -> ho-ho-ho).
A trecut o vreme de când nu am mai scris ceva, şi-mi pare rău pt asta. Având în vedere că nu trăiesc din blogging, aşa cum o fac “marii” bloggeri, trebuie să înţelegeţi că scriu atunci când am timp liber şi dispoziţie.

În continuare veţi citi cum a decurs ziua în care şi eu am fost Moş Crăciun.

Pe 21 dec, adică acum exact 3 zile,  ne-am înfipt în cartea recordurilor cu cei mai mulţi Moşi Crăciun care au împărţiţ daruri într-un oraş. Oficial, au fost 3939. În realitate, naiba ştie. Păi să vă povestesc:

Pe la 11:30 în acea zi magnifică de duminică, eu şi Alinuţa am hotărât să intrăm în mulţimea de moşi deja-existentă şi să ne moşulim şi noi, că e frumos. Zis şi făcut.. după câteva minute şi o semnătură eram deja nişte bărboşi costumaţi în roşu. Oh, şi cu siglă Coca-Cola pe piept. Costumele erau (şi încă sunt, că ni le-au lăsat nouă) universale, ziceau ei.  Mărimea 52 la pantaloni nu sună totuşi foarte bine, nu? Noroc că aveau şnur. Apoi ne-am plimbat prin mulţime, ne-am urcat pe scenă, am făcut poze şi… whatever, activităţi care să nu permită apariţia plictiselii. Printre ele s-a numărat un moment în care am fost strigaţi de un nene de la câţiva metri:
- Nu vă supăraţi, bună ziua, doriţi să ne acordaţi un interviu? Suntem de la Cotidianul.
Mi-era indiferent, aşa că am acceptat.
- Haideţi să vă facem o poză, cu barbă, fără barbă, cum vreţi voi.
Ne punem bărbile de moş şi aşteptăm să ne facă poză colegul domnului care ne-a abordat. Apoi ni se pun câteva întrebări, gen “de ce aţi venit aici?”, “ce părere aveţi de acest proiect?”, răspunsurile noastre fiind schiţate în carneţelul celui care ne-a abordat. Apoi carneţelul este închis, şi ne mai pun câteva întrebări despre ce urmează să se întâmple. Ne mulţumeşte şi pleacă.
Peste câteva ore, articolul avea să apară pe net. În interiorul său se regăseşte următorul paragraf:

Robert şi Alina, doi dintre Moşii voluntari, au declarat pentru Cotidianul: „Am venit din proprie iniţiativă. Suntem plăcut surprinşi pentru că se promovează şi Bucureştiul într-un fel.“

Crap, mi-au greşit numele, mă numesc Roberto, nu Robert. Probabil nu şi-a mai înţeles scrisul nenea când a ajuns la serviciu. Nu e fain, însă, că din 4000 de oameni am fost aleşi tocmai noi pentru acest interviu? Cu siguranţă este. Păcat că nu a apărut şi poza cu noi, nici pe net, nici în ziar.

Revin la momentele din timpul evenimentului. Am terminat cu interviul şi ne-am mai plimbat. Ne-a fost dat să vedem cum oamenii încă veneau spre cortul de unde ar fi trebuit să ia costume, însă erau expediaţi pe motiv că nu mai erau costume. Ceea ce mi s-a părut nasol, naşpa, aiurea.

Cam asta era atmosfera – filmare de pe scenă, cu telefonul:

După o vreme (pe la 13:00) a venit Oprescu (primarul). A fost momentul când muzica house-trance-minimal-something s-a oprit. Oprescu ţine un mic discurs şi ne îndeamnă să pornim la drum. De aici şi până la a porni la drum nu a fost decât un pas. Un pas pe minut, întrucât toată lumea dorea să iasă în acelaşi timp. La ieşire ni s-au împărţit cutiuţele cu cadouri pe care trebuia să le împărţim (ni s-a repetat de zeci de ori să nu le luăm cu noi acasă, ci să le împărţim. Câtă lipsă de încredere!). Dilema noastră era “Ce naiba e în cutii?”, “Dacă sunt bombe, iar noi suntem nişte complici într-un atac terorist?”, what if, what if?  Dar n-am desfăcut cutiuţele roşii, ci le-am dat unor copii care ne-au mulţumit frumos. Ulterior am văzut ambalajele aruncate deja pe jos, astfel putând să ne dăm seama ce se afla în cutiuţe (băuturi coca-cola şi dulciuri). Apoi am mers în parcul Unirii, unde ne trimisese primarul, dar acolo era un spectacol pentru copii. Ori am ajuns prea devreme, ori prea târziu.

După o vreme am venit acasă la mine, să ne vadă părinţii.  S-a făcut ca la un moment dat să-mi sune soneria. Fără să mă gândesc, deschid uşa. În faţa mea, un grup de copii colindători. În mai puţin de o secundă de la deschiderea uşii ei se crăcănau de râs în aşa hal încât nu puteau să întrebe dacă primesc cu colindul. Păi, cum de ce?  Să fii colindător şi să ajungi să îţi deschidă uşa chiar MOŞUL, e o realizare! Dap, eu încă eram îmbrăcat în moş. De departe cel mai amuzant moment al zilei.

Pe finalul zilei noastre de moşi, am ieşit amândoi pe străzi, ni s-a făcut cu mâna -> am făcut cu mâna, ni s-a zâmbit -> am zâmbit înapoi, am văzut copii întorcându-se cu capul spre noi şi chiar am antrenat o discuţie într-un tramvai. Dap, pt prima dată în viaţa mea, am asistat la o conversaţie purtată între oameni care nu se cunoşteau, mai exact toţi pasagerii aflaţi în secţiunea de tramvai unde eram şi noi discutau cu noi şi despre noi.

E mişto să fii moş.

Azi este ajunul Crăciunului. Aşadar, în seara asta vine moşul ăla adevărat. Eu vă doresc să vă aducă tot ce vă doriţi, dar în afară de ceea ce vă doriţi, să vă aducă şi menţinerea sănătăţii!

Crăciun fericit tuturor!

Tags: Crăciun, Moş Crăciun, record